Primul impuls al oricărui lector este de a citi în cheie realistă. Aşa se explică chiar percutanţa realistă a literaturii fantastice. Omul este preponderent o fiinţă conştientă şi realistă. Această caracteristică a sa iradiază în întreaga sa conduită: socială, economică, psihologică, estetică etc.

Citită în cheie realistă, cartea lui Viorel Teodorescu, Vremelnicii. 4 poveşti de dragoste”, ne arată fiinţe umane ce se cunosc pe sine, care cunosc pe alţii şi care cunosc locuri ale lumii. Cele patru construcţii narative se supun şi standardului „naraţiunii minime”, şi paradoxului general al literaturii acreditate de Tzvetan Todorov (în Introducerea în literatura fantastică): a) „Orice naraţiune este o mişcare între două echilibre asemănătoare, dar nu identice”, b) „Literatura nu devine posibilă decât în măsura în care devine imposibilă”. Sigur literatura pleacă din realitate, iese din realitate fără a se desprinde în totalitate de ea şi se întoarce în realitate. Viorel Teodorescu nu este un narator inocent, ci unul cu o bogată şi complexă cultură narativă şi narativ-filosofică. În cele patru poveşti îi găsim evocaţi pe Platon, Aristotel, Panait Istrati, Maxim Gorki, Nicolae Velea, Mihail Sadoveanu, Constantin Ţoiu, Dostoievski, Jane Austen, J. D. Salinger, Günter Grass, Anton Holban, Julia Cortazar, Hermann Hesse, Henry Miller, Le Sage ş.a..

Proza în cauză face vizibilă, dincolo de standardul naraţiunii minime şi de paradoxul literaturii ce devine literatură în timp ce se revelează ca o imposibilă realitate, o clară şi acută conştiinţă literară, o conştiinţă a literaturităţii: literatura nu aduce la cuvânt, pur şi direct realitatea, ci pune în limbaj verosimilul. Cel care scrie, spune naratorul, se străduieşte să prezinte „ceva rupt din realitate”. Marele efort este să rămână „în limitele credibilului, ale verosimilului”. El luptă împotriva neverosimilului. Demersul său este limpede: „O să scornesc, aia o să fac, o să fantazez, o să plăsmuiesc. În limitele verosimilului”. În perimetrul acestei conştiinţe narative se delimitează două curbe: o curbă interioară (a materiei epice) şi o curbă exterioară (a tehnicii narative). Tema fundamentală a cărţii este dragostea. De fapt, s-ar putea spune că toate evenimentele narate sunt conexate şi subordonate iubirii. De fiecare dată, naratorul este un bărbat matur-matur, care în parte rememorează trecutul şi în parte narează prezentul.

În prima poveste, Rouă în ceaţă, colonelul pensionar Tuia O. Nicolae, născut în zona Roşiori de Vede, pleacă la Düsseldorf (Germania) prin 2005. El urmează să vadă Weimar-ul lui Goethe şi casele memoriale ale lui Liszt şi Schiller. În esenţă, el merge să o întâlnească pe Cecilia (Traute). Este o iubire din tinereţe reînnodată imediat după 1990. O ştie din studenţie (1976) şi au o relaţie prin 1987, după ce soţul acesteia, Nicolae Filimon, fuge din ţară şi o lasă să crească singură pe fiica lor (Sânziana) de 9 luni. În 1990, Tuia o reîntâlneşte la Timişoara şi se reîndrăgostesc, rămânând un timp împreună, apoi se despart. La 15 ani după 1990 înţelege că din relaţia lor din 1990 a rezultat o fiică. Cecilia a plecat în Germania şi la Düsseldorf îşi creşte singură cele două fiice. Tuia ştie că a greşit şi că „autorul moral al înşelăciunii nu merita să fie iertat”. Ce se întâmplă la reîntâlnire putem deduce din ultima frază a povestirii: „Nici nu consider c-am fost, zicea colonelul”. În a doua poveste, Contre-jour, se relatează iubirea neîmplinită dintre Crin Dascălu şi Crina. Iubirea din a treia poveste, În cel mai arid rid al sufletului, este una platonică. Adrian Andreescu, scriitor şi jurnalist de 44 de ani, se îndrăgosteşte de tânăra de 19 ani, Claudia-Alexia Bobocel, din comuna Cârcea, zona riverană a Craiovei. În de-a patra poveste, Amăgire cu mâinile în şolduri, Victor Laurenţiu Negreanu are o relaţie pasageră cu Angela. El crede că iubirea lor va dura: trăieşte o mare dezamăgire, iubirea lor se epuizează în câteva luni, iar el conchide în legătură cu sentimentele reciproce: „Locuisem într-o iluzie”.

În centrul cărţii se află bărbatul îndrăgostit la vârsta pensiei. Lupta lui este cu timpul. În iubire, el caută salvarea şi în mare parte o şi găseşte. Eroul conştientizează „foarte clar”: „să-mi valorific cât mai judicios timpul”. El vede că lumea „are chef de viaţă” şi se întreabă mirat: „Eu de ce n-aş avea”. Toţi eroii lui Viorel Teodorescu au reprezentarea vremelniciei lor. Înţeleg că sunt perisabili, vremelnici, fragili şi că trebuie să exploateze cât mai eficient cognitiv şi afectiv timpul rămas. Unul dintre eroi o spune direct: „îmi dorm, zic eu, poate ultimul deceniu de viaţă”.

Cartea este scrisă într-un registru expresiv atractiv şi asigură o lectură plăcută cu ample inflexiuni meditative.